Viata mea din sport

Imi spune des un prieten apropiat cat de important este sportul in viata. Nici ca il bag in seama. Sunt sedentar. In toate privintele. Acum am gasit ceva intr-o carte si mai ca as lua-o la fuga. De mine insumi.

Faza 1

"Sunt maratonistul care a inconjurat lumea ca sa-si duca o scrisoare lui insusi si care, acum ca s-a gasit, nu mai e acelasi." (Jose Luis Peixoto, Nici o privire)

Faza 2

Spatiul intim din metrou

Ma ingrijoreaza orice interventie brutala in dreptunghiul meu. Sau poate e cerc? Nu mi-am definitivat inca liniile, desi am o inclinatie clara spre tot ce e drept. E mai sigur. Revin.

Dimineata, in metrou. Drum zilnic cu tine si cu alte sute de oameni. Intr-adevar, spatiu public. Dar chiar si cand ma port pe mine in spatiul public, spatiul meu nu il las acasa. Va inchipuiti? Cum am fi noi, in public, fara spatiul intim la noi? Goi si dezarmati. Revin.

Dimineata, in metrou. Aglomeratie. O domnisoara, la bratul prietenului sau, isi da cu parerea, plina de autoritate, atotstiutoare si cu un glas de tunet, ca sa fie sigura ca toata lumea, dar mai ales cei pe care ii vizeaza, o asculta: ”Eu nu inteleg cum oamenii astia citesc in metrou!!!? Trebuie neaparat sa citesti in metrou?! Asta e un moft, o fita, ca si cum n-ai putea sa traiesti fara sa citesti in metrou!!!”.

Ma incrunt. Nu citeam in momentul respectiv, dar am simtit cum spatiul imi este invadat.

Stimata,

Chiar si in metrou ma transport pe mine, asa cum sunt, cu bune si rele, cu gandurile mele si cu placerile mele. Citind in metrou imi exprim si delimitez spatiul. Cu ce drept judeci si ma invadezi?!

Evident ca nu i-am raspuns. Si nimeni altcineva. Nici macar prietenul. Care a zambit putin, vadit incurcat. Dar o compatimesc pentru ca nu poate intelege spatiile intime ale altora si, de fite, simte nevoia sa se exprime public.

Printre ganduri

"Daca isi face aparitia un gand fara ganditor, acesta ar putea fi un gand vagabond, un gand care sa nu aiba numele si adresa proprietarului asupra lui sau un gand salbatic. Iar daca apare ceva de felul acesta, problema e ce faci cu el."

(Siri Hustvedt, "O vara fara barbati")

In ultima vreme imi place sa ma tot gandesc la asta. Si ma intreb. Si nu-mi raspund.

Oximoronul unei profesii

In dimineata aceasta am vazut pe RTV un interviu obisnuit cu un profesor de matematica. Spun obisnuit pentru ca ideea reportajului era tristetea profesorului fata de cuantumul retributiei pe care o primeste de la stat in raport cu valoarea muncii depuse si valoarea creata. Si balantele negative au devenit ceva obisnuit in Romania. Profesor de mai bine de 30 de ani, prin mana caruia au trecut numeroase generatii de olimpici nationali si internationali, cu un salariu lunar de aproximativ 1800 ron.

Insa altceva lumineaza tabloul. Oximoronul pe care l-a folosit pentru a-si defini munca: "profesoratul este printre putinele meserii care lasa urme inainte."

Despre modernizare. Om si stat

Frazele zilei ieri la TV

Statul social are anumite vulnerabilitati si trebuie sa se modernizeze.
Eu as vedea modernizarea statului in sensul de a-l pune pe om sa munceasca.
Sursa: Adriean Videanu, RTV