Suntem noi si parintii nostri, suntem noi si copiii nostri, suntem noi si bunicii nostri , suntem noi si prietenii nostri, noi si cunoscutii nostri. Noi si cei care ne completeaza, ne modeleaza si pe care ii modelam. Dar uitam adesea sa ne vorbim.
Micuta carte a lui Pierre Charras, “Noapte buna, blandul meu print”, este despre tacerile dintre tata si fiu, despre toate vorbele nespuse de teama de a nu tulbura linistea aparenta din spatele privirilor. Relatia se formeaza agale de-a lungul anilor si pare ca niciunul dintre cei doi nu realizeaza cat de mult se sprijina de fapt pe prezenta celuilalt.
S-au cunoscut la nastere:
“Nasterea a fost delicata, apoi penibila, apoi dramatica. Acum se anunta fatala.
-Va trebui ales intre mama si copil, a spus deodata doctorul ridicandu-si fata livida in lumina alba a plafonierei.
…
Doctorul crede ca el ezita.
-Inteleg ca este o decizie grea. Dar va trebui repede luata o decizie.
Furia ii dezleaga limba.
-E o alegere foarte usoara, dimpotriva. Salvati mama, bineinteles. Pe copil nu-l cunosc.
Asa se face ca nasterea mea a fost insotita de o condamnare la moarte.
…
-Nu te cunosteam, intelegi, imi soptea tata, lipit de mine ca pentru a se scuza.”
Si au incercat sa-si vorbeasca la final:
“Dintr-odata, aveam atatea sa-i spun. Eram gata sa vorbesc, dar a dat drumul mainii mele, iar a lui a cazut pe cearsaf, langa creion, ca o frunza moarta. A inchis si ochii. Cred ca zambea.”
Charras scrie alert, scurt si creeaza imagini. Merita sa-i descoperiti puzzle-ul si sa rupeti tacerea. Eu am gasit recomandarea aici.