O amintire pe care nu o vreau
Imi era deja cald cand au inceput sa se miste lucrurile si persoanele din jurul nostru sa ne bage in seama. Aveam camasa alba, scrobita pana la absurd, saraca mama!, incheiata pana la ultimul nasture si sacoul acela pe care il simteam aproape tot timpul putin prafuit, materialul era de vina, si cu o culoare ori de un bleumarin spre negru, ori de un negru spre bleumarin, niciodata nu eram sigur. Si cravata. Da, aia de pionier. Pantaloni la dunga si pantofi negri, lustruiti, dar nu intr-atat incat sa imi fac freza in ei, cum incearca unii in in vremurile de acum.
Si asteptam. De vreo ora si un pic. Niciunul dintre noi, baieti si fete, vreo 7-8 in total, nu isi facea curaj sa intrebe cand vine exact.
Au inceput sa se foiasca pe usa: un doctor, doua doamne cu vreo cateva buchete de flori si cativa altii pentru care imaginea imi paleste.
Doctorul s-a apropiat zambind de noi si cu rabdare didactica ne-a controlat: unghiile-curate!, zambetul-frumos, expresiv! si capul de paduchi-nimic!.
Cu un gest scurt a facut un semn catre trei dintre noi. Si m-am pomenit in brate cu un buchet de flori, cred ca erau garoafe, dar nu as baga mana in foc.
“-Zambiti frumos, alergati usor si ii dati florile. Sa nu va inghesuiti, pe rand. Sa nu va fie teama, va fi bine!”
Ultimele indicatii primite si apoi liniste din nou.
Urmatoarele zece-cincisprezece minute mi s-au parut evident mai lungi decat ora de dinainte. Dupa triere, ma simteam si mai mult nelalocul meu, probabil cum se simt si vitele in targ. Si eram furios pentru ca nu ma intrebase nimeni daca vreau!
Dar oamenii au avut dreptate: a iesit bine, am zambit, am ridicat ochii, am ridicat si florile si i le-am intins. Atunci s-a aplecat si i-am pupat obrazul. Un obraz moale, extrem de moale, nefiresc, aproape ca m-am afundat, ca intr-un pulover de lana in care adormi fara sa bagi de seama.
Era 23 august, eram in clasa a cincea si participasem la sosirea “iubitului conducator”.
In rest, in anii urmatori, de 23 august, am stat in fata televizorului si i-am vazut pe altii cum ofereau flori, cantau, dansau, dadeau onorul si incercau sa para extrem de fericiti. Ca si mine atunci.
4 comentarii:
Eu n-am avut parte de "fericirea" ta, in schimb am trait fericirea sub comunism din plin! Si chiar am avut "fericirea" de a aduce pe lume si creste copii (cu tot ce presupunea asta pentru parinti).
Am fost uimita, prin 1997, intr-o discutie cu niste prieteni americani, sa-mi dau seama ca nu reuseau sa inteleaga sistemul, asa cum a fost, cum l-am trait noi de fapt (aici ma gandesc la faptul ca alti "prieteni" comunisti traiau putin diferit).
Apoi au crescut copiii mei si constat ca sunt la fel de "americani" in problema asta. Iar ce povestim noi, fiindca au totusi bun simt, li se par povesti urate. Altii spun ca tot ce aud de la parinti si alte rude sunt doar lamentari ...
Amintirea e a ta in particular, a noastra in general.Si totusi, acest "23" nu ti sa parut ca a trecut aproape neobservat? Dincolo de sensul politic, acea amintire de ce sa o arunci? Nimeni nu te-a intrebat daca vrei, nimeni nu te poate arata cu degetul, de ce sa o faci tocmai tu?
Amintirile folosesc, ne fac sa zambim , sa plangem sau pur si simplu ne deschid ochii!
Asa e rar oamenii, in special cei tineri constientizeaza multe din evenimentele ce se petrec in jurul lor, sau nu cunosc adearul desre ele. Cu timpul apare curiozitatea cu privire la astfel de evenimente.
Eu nu sunt deacord cu :"Stiu ce spun pentru ca am trait, tu nu poti sti.". Multe lucruri se afla dupa ce noi am trait un eveniment sau poate dupa ce am trecut deja prin viata si adevarul il va afla urmasii nostri.
@mendell
De acord, asa se creaza istoria :)
@joker
Cateodata doar ma infior si realizez ca valul ne lua pe atunci fara prea multe ganduri, fara prea multe intrebari si nici macar nu stiam din ce lume facem parte.
Ai dreptate ca amintirile folosesc. Pe unele doar as vrea sa le inchid intr-o cutie, nu sa navaleasca ele peste mine :)
Trimiteți un comentariu